Mituri şi fantasme

Cornel Codiţă

Dacă mă întrebaţi cu ce este plămădit aluatul acesta rânced din care se coace politica la noi, atunci am să răspund simplu: o măsură „mituri”, o măsură şi jumătate fantasme, iar în rest, adică cât cuprinde, un ocean fără limanuri de minciuni triviale, care mai de care mai sfruntate, fără nici un fel de pretenţii „conceptuale”. Nu vă speriaţi şi nu vă pierdeţi cumpătul, nu-i câtuşi de puţin „original”. Nu ni se întâmplă doar nouă. Suntem doar o mostră dintr-un „insectar” bogat unde am fost şi noi priponiţi, după ce ni s-a înfipt un ac în cap şi ni s-a pus, jos, eticheta de rigoare: „gândacus retrogradus balcanicus”.
Dintre miturile care ne bântuie fără osteneală şi care pot fi regăsite, astăzi, şi prin capitale cu tradiţie, cu palmares politic netrucat, două ies în relief: mitul omului salvator şi mitul inexorabilului progres. Vă mai amintiţi zorii „revoluţiei” din Decembrie? După „scoaterea din cadru” a ceauşeştilor, perioada care a urmat, mai bine de jumătate de an, a avut ca miză anunţarea, acreditarea şi impunerea „noului om salvator”. Zic noului pentru că Ceauşescu însuşi fusese machiat şi costumat pentru rolul acesta, pe care l-a jucat credibil în perioada „65-70. După aceea, l-a jucat fără nici o credibilitate, dar a continuat să încaseze beneficii politice, intern şi mai ales extern. După 1989, în competiţie au intrat de bună voie sau împinşi de la spate, Regele Mihai, personalităţi mai mult sau mai puţin proeminente ale exilului (Raţiu, Cîmpeanu), personalităţi ale politicii interbelice care au supravieţuit regimurilor de exterminare din închisorile „dictaturii proletariatului” (Coposu, Diaconescu), personaje la repezeală drapate în zdrenţele unei rezistenţe anti-ceauşiste mai mult inventate, decât reale (Mazilu) etc. Desigur, ultimul pe listă, cu sau fără voia dumneavoastră, Ion Iliescu. Cel care avea să câştige cursa, nu fără a achita, însă, imensul preţ al mineriadelor şi al transformării cvasi monopolului politic al FSN în devastatoare „armă electorală”, cu ocazia primelor „alegeri libere” din România post-decembristă. Sarabanda nu s-a încheiat, însă, nici astăzi. După eşecul iliescian, a venit rândul profesorului Constantinescu să fie costumat în ţinută de „salvator” şi să fie îmbrâncit în faţa scenei. După care, a venit rândul lui Băsescu, după Băsescu al lui Iohannis. Iar după el… suntem deja în febra căutării următorului „Om salvator”. Sigur, orice om cu scaun la cap se întreabă: bine, bine dar câtă vreme să mai treacă şi ce trebuie să se mai petreacă pentru ca oamenii să înţeleagă că acesta nu este decât un rol. Că omul salvator nu există şi nici nu poate fi inventat de cineva. Că nu s-a născut şi nu se va naşte niciodată. În politică există doar oameni! Cei mai mulţi de o condiţie morală îndoielnică, asta ca să nu spun direct, precară. Oameni fără nici un fel de pregătire şi înţelegere a complexităţii temelor şi problemelor guvernării, mai larg, a celor sociale, respectiv a naturii soluţiilor. Mai nou, fără nici un fel de pregătire, pur şi simplu! Oameni care, în cel mai bun caz şi în teribil de puţine cazuri, fac ceea ce fac cu convingerea că fac bine, când de fapt nu fac altceva decât „să mai pună încă o cărămidă în zid”. Zidul care ne ţine prizonierii unei istorii ciclice, dominată de o irecuperabilă înapoiere economică şi de sechelele unui anomism socio-cultural structural, respectiv de apetitul iraţional pentru distrugere, risipă, agoniseală din furt, rapt şi înşelătorie, de auto-distrugere colectivă în numele „progresului”.
Şi uite, aşa, am ajuns la cel de al doilea mit. Mitul progresului. Semnificativ lucru, acum un secol şi jumătate, pe vremea lui Caragiale, oamenii politici încă mai credeau că este necesar ceva efort pentru a face acest miracol, realitate. Aşa cum zice cu patos Caţavencu: omul emblematic al progresismului politic al României vrea progresul cu orice preţ. Pe cale politică, socială, economică, administrativă şi… şi… finanţiară!! Ce înseamnă acest progres? Simplu! „… ca România să fie bine şi tot românul să prospere!” Un secol şi jumătate mai târziu, România nu face deloc bine, iar de prosperat prosperă abia 5-10% dintre cetăţeni. Restul, acelaşi tablou. Cu o singură diferenţă: oamenii politici de azi nu mai cred că trebuie să facă ceva, să se mai străduie în vreun fel anume, pentru ca progresul să se întrupeze. El vine de la sine. De, influenţa nefastă a ideologiei „implacabilului determinism al dialecticii sociale” pusă la copt de heghelieni şi scoasă din cuptor de Marx şi Engels, pentru a hrăni burdihanele nesăţioase ale tiranilor întemeietori ai dictaturilor „socialismului ştiinţific şi istoric”! Aceeaşi întrebare obsesivă! Bine, bine şi câtă vreme trebuie să mai treacă, ce trebuie să se petreacă pentru ca oamenii să înţeleagă că ceea ce li se întâmplă, din cauza dezastruoasei prestaţii a clasei politice, nu este câtuşi de puţin „progres”, ci drumul anevoios, plin de râpe şi bolovani, de la rău spre mai rău. Cu scurte, foarte scurte şi conjuncturale „perioade faste” (vezi mitul perioadei interbelice, al perioadei faste a dezgheţului dejist, a începutului de domnie ceauşistă, iliesciană etc.!). Câţiva ani, maxim un deceniu! După care, recăderea dureroasă în tiparele ştiute ale istoriei de care nu ne putem dezbăra niciodată.
Dincolo de forţa proprie de seducţie, pentru a rezista atâta amar de vreme şi a-şi face treaba pentru care au fost inventate, miturile politicii au nevoie de o intensă circulaţie a fantasmelor politice. Câteva, doar ca să deschidem lista.
Fantasma „reformei”. O lungă, fără de sfârşit înşiruire de decizii, acţiuni, contra-decizii şi acţiuni, nu rareori contradictorii, cel mai adesea cu masive efecte distructive, fără nici o logică şi judecată, alta decât aceea că servesc unor banale scopuri mercantile şi politice ale unei secţiuni sau alta, ale unui grup sau altul, ale unei haite sau alta din compoziţia organică a păturii superpuse de paraziţi spoliatori numită la noi, fără nici un temei, „clasă politică”.
Fantasma „excepţionalismului local” (românesc). La noi ea are două întruchipări. Una paseistă, dar plină de optimism, brevetată de domnul Moldovei şi os din stirpea lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş: „Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât”. Alta modernă şi mai degrabă negativistă, din categoria „câte bube rele toate-n capul babii mele”. Nouă ni se întâmplă tot ceea ce este mai rău, doar sau mai ales pe noi ne fură, ne înşeală şi ne trădează cei care ar avea căderea şi datoria să ne ajute şi să ne salveze, la noi se îngrămădesc belele care-i ocolesc pe alţii, doar la noi e secetă, când la megieşi, de jur împrejur, plouă tocmai atunci şi atât cât e de trebuinţă etc.
Fantasma „loviturii celei mari” la ruleta Istoriei. Adesea circulă în tandem cu mitul omului salvator. Paradigma „Acum l-am prins şi noi pe Dumnezeu de un picior”. Exemple de lucru: „teribila” prosperitate şi înflorire a perioadei interbelice; alianţa cu Germania celui de al Treilea Reich şi recuperarea teritoriilor din est; „întoarcerea armelor” împotriva Germaniei, aproape de sfârşitul celui de al doilea război mondial; retragerea din România a trupelor de ocupaţie ale URSS, rezistenţa la planul Valev; Declaraţia anti-sovietică în marginea operaţiunii Tratatului de la Varşovia de ocupare a Cehoslovaciei în 1968; „revoluţia din Decembrie 1989”. Şi, ca să ajungem la zi, „celebrul” Plan Naţional de Rezilienţă şi Redresare, un fel de burete care ar trebui să aspire uriaşele fonduri fluturate de Uniunea Europeană pe sub nasul naivilor din România, din care, la final, vom accesa, în cel mai bun caz 10-20%.
Fantasma „progresului incremental”. Puţin câte puţin, azi un pic, mâine un pic, pas cu pas, bob cu bob se face grămada şi alte nenumărate expresii de acelaşi fel care au fost şi vor mai fi puse la lucru de flaşnetele politicii noastre pentru a „explica” întârzierile şi ratările de obiective, delăsarea celor care ar fi trebuit să ducă la bun sfârşit planuri şi proiecte de dezvoltare socială, necesitatea de a ne înarma cu răbdare că, de…nimic nu se face cât ai bate din palme şi… mă rog, eiusdem farinae. Asemenea abordări au un rost în lumea situaţiilor şi a evenimentelor direct şi simplu aditive. De regulă, lumea fizicii monist mecaniciste. În schimb, ele sunt aberaţii fără temei în lumea evenimentelor cu multiple şi complexe interdependenţe, de tip sistemic, care încep de la temelia sub-atomică pentru a urca la nivel molecular şi de acolo la biologic şi social.
Cât despre întrebarea legitimă, de ce la noi, dar nu numai la noi, politica se foloseşte azi aproape exclusiv de mituri şi fantasme, răspunsul este cât se poate de simplu: adevărul a devenit pur şi simplu de nesuportat. Demolator pentru cei care deţin şi manipulează puterea, abraziv pînă la os şi dureros până la spasmele destrămării pentru cei care suportă consecinţele acestui tip de „politică”. Adică noi, cei ce preferăm să ne îmbătăm cu apă rece, chiar şi atunci cînd nu ne mai este câtuşi de puţin sete!

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro

One Thought to “Mituri şi fantasme”

  1. […] Cornel Codiţă Dacă mă întrebaţi cu ce este plămădit aluatul acesta rânced din care se coace politica la noi, atunci am să răspund simplu: o măsură „mituri”, o măsură şi jumătate fantasme, iar în rest, adică cât cuprinde, un ocean fără limanuri de minciuni triviale, care mai de care mai sfruntate, fără nici un fel de pretenţii „conceptuale”. Nu vă speriaţi şi nu vă pierdeţi cumpătul, nu-i câtuşi de puţin „original”. Nu ni se întâmplă doar nouă. Suntem doar o mostră dintr-un „insectar” bogat unde am fost şi noi priponiţi,… Citeste mai mult […]

Leave a Comment